Cunoaște studenții din LSRS Franța – Din culisele și strădaniile unui interviu decolat

  1. Acasă
  2. Uncategorized @ro
  3. Cunoaște studenții din LSRS Franța – Din culisele și strădaniile unui interviu decolat

Cunoaște studenții din LSRS Franța – Din culisele și strădaniile unui interviu decolat

În nano-timpuri de pandemie, comunicarea se reinventează. Mai ales când vine vorba să cunoști oameni noi. Bineînțeles, de când suntem toți distan(ța)ți mijloacele s-au rafinat și, după un pic de hai-hui, ne-am găsit fiecare o cale. Sau măcar am învățat când și cum să luăm pauză fără a părea evident. De mult timp visau unii la minunata lume nouă. Si iată cum ea a venit peste toate și toți, în plus, fără dezbaterile, votul și zăpezile de altădată. A salvat multe, e drept. Dar a și pierdut. Fără efecte speciale nu ar fi cinema.

Cum se mai ia astăzi un interviu ? În fața oglinzii bineînțeles, dacă ne-am săturat de ecran ! Sau măcar prin scrisori ori mesaje vocale. Niciodată la telefon, am descoperit cu Iulia Manda o formulă-altfel. Am vrut și litera și vorba ca să ne iasă colajul… sau decolajul. Sărbătorim 105 ani de Dada, dacă mai înseamnă ceva. Da da, îți trebuie ceva imaginație să crezi că ești în fața celuilalt când nu ești. Distanța dintre mine și mine există sau e doar un interviu cu Nina Cassian ?

Știu care e dispoziția Iuliei azi și câtă cafea își va lua înainte să povestim la bistrot. Da da, neapărat ne vedem acolo. Suntem doar la Paris și în România. Simultan.

Ne-am așezat după ce ne-am spus « Ce mai faci ? » timp de 2 minute. Iulia poartă roșu și negru. E decis, citește cu multă pasiune. Numai că de mine e departe talentul unei analize fine ca a lui Stendhal. Nu renunț totuși așa de ușor, am zis că în caz de avarie găsesc eu ceva.

Ca să nu mai caut timpul pierdut, o întreb pe Iulia cine e eroina ei favorită din istorie. Bingo ! Mă gândeam eu că ii place asa o temă. Până la urmă, roșii și negre au fost mai întâi amforele grecești. Se gândește… și îmi spune apoi, brusc și de la sine, deviza ei favorită. De parcă mai mergeam la bal cu Marcel Proust !

Apoi găsește ea altceva. Pune pe masă o agendă ca să îmi spună ce apreciază cel mai mult la prietenii ei. Numai că atunci când o deschide a căzut din ea o hartă mare. M-am minunat și i-am spus să facem din ea o față de masă în carouri. Așa se face politica ! Si stiu că o interesează, doar nu degeaba studiază dreptul, citește ziare bune și merge la conferințe. Nu mai am răbdare : vreau să aflu care e principala ei trăsătură de caracter. În toată povestea, îmi spune repede și de talentul pe care ar fi dorit să îl aibă.

Au trecut cele 2 minute. Gata ! Atât se ia un interviu astăzi. Stați, am uitat concluzia. Cel mai frumos lucru era tocmai că visul de fericire al Iuliei are tot atâta elan precum pasărea ei preferată.

 

 

 

 

 

TV, înregistrări, apeluri video… toate se încadrează perfect în peisajul ultimului an. Deși suntem generația reprezentativă pentru tot ceea ce înseamnă digital, încă nu ne-am pierdut respectul pentru “puterea cuvântului” scris. Deși recunoaștem că un “rendez-vous” clasic este ideal pentru a începe să cunoști o persoană, eu și Paul suntem de părere că litera scrisă este un concurent serios pentru cuvântul rostit.  

 

Atunci când principalele puncte A-B între care te deplasezi sunt fie România – Franța, fie patul și biroul (unde își fac studenții veacul în pandemie), trebuie să gândești creativ dacă vrei sa cunoști o persoană. Așadar, eu și Paul am fixat interviul și ne-am așezat la o cafenea tipic franțuzească din cartierul latin, în genul celei pe care ți-o imaginezi înainte se cumperi un city break in Paris. Doar că, deși aceste cafenele adorate de toată lumea sunt la câteva stații de metrou de unde eu și Paul studiem, distanța specifică 2020/21 ne forțează să ne folosim iar imaginația de pe vremea când doar visam să studiem la Paris.

 

La masa din cafeneaua noastră făcută din cuvinte tastate cu nostalgie, realitatea își face totuși loc în conversația noastră când începem să vorbim despre cărți, eroi, idealuri, prieteni și, bineînțeles, nelipsita autobiografie transmisă în frânturi prin întrebări curioase. Încep discuția prin a-l întreba pe Paul care este cartea lui preferată. Iar el îmi răspunde fără să stea pe gânduri că e mereu cea mai recent citită. Uite acum, că tot am fost curioasă, îmi zice de Sărbătoarea continuă al lui Hemingway. Are un fix cu Parisul… și ar alege înainte de toate ce e vesel din viață ! După ce menționez în trecere aprecierea mea pentru Julien al lui Stendhal, trecem de la eroi din cărți la eroi din istorie. Îmi aduc aminte de o întrebare pe care mi-am pus-o când eram mică în momentul în care trebuia să facem compuneri la română despre “idolii” noștri. N-am reușit nici până azi să găsesc un răspuns concret, deoarce fiecare eroină a mea adaugă prin biografia ei încă un ideal sau o caracteristică la imaginea “cum mi-ar plăcea să fiu”. Însă, pot afirma că, în ultimii ani, viețile eroinelor din lumea dreptului, politicii și filosofiei din secolul XX m-au inspirat în mod deosebit. Gisèle Halimi, Simone Veil și Simone de Beauvoir sunt printre primele care îmi vin în minte.

 

Subiectul personajelor istorice care ne inspiră mă face să mă duc cu gândul la prezent. Dezbatem subiectul : oare momentul în care trăim ne mai oferă astfel de personaje? Doar suntem tineri și idealismul nostru nu s-a destrămat complet. Or, o doză sănătoasă de idealism se menține prin inspirație, așa că-l întreb pe Paul dacă exista vreo persoană încă în viață care îl inspiră. Greu de spus, căci e sănătos să ai mai multe surse de inspirație și ceva spirit critic că să eviți repetiția. Râdem. Până la urmă se hotărăște (i-a luat ceva !) și îmi spune de Eleanor Sebastian, o arhitectă și diplomată generoasă care a văzut și locuit lumea toată. Tot vorbind despre inspirație, menționez în treacăt o expresie în latină la care mă gândesc în momentele mai puțin ușoare: “per aspera ad astra” (prin greutăți până la stele). Am auzit-o pentru prima dată de la profesoara de română din generală. Aducându-mi aminte constant de expresie îmi mențin proaspătă în minte acceptarea adevărului că excelența și succesul nu pot preceda munca și că nu vom simți niciodată cum e să atingi stelele fără să fi simțit suferință. Am această expresie gravată pe stiloul preferat.

 

Îmi aduc aminte de examene și de momente dificile dar determinante în viața noastră. Îl întreb pe Paul care este obstacolul pe care îl consideră că i-a schimbat cel mai mult viața în bine. Deși “obstacol” și “schimbare bună” par opuse în aparență, legătura este strânsă între cele două în realitate. Și chiar așa, poate că nu degeaba nu a plecat Paul în lume la 18 ani – lipsă de curaj și prea multă încredere în părerile altora – rămânând să înceapă studiile în țara lui. Și foarte bine a fost ! Acolo și-a așezat el baza pe care construiește azi, lumea de acolo l-a învățat câtă pasiune și răbdare sunt necesare ca să faci din vis ceva clar și palpabil – în plus față de clasica muncă fără economie ! Dacă ar fi să înceapă din nou, ar face exact acceași “eroare” esențială.

 

Bineînțeles, nu am putut atinge subiectul momentelor grele fără să vorbim despre prietenii care ne ajută să le depășim. Îi împărtășesc lui Paul cum ceea ce apreciez cel mai mult la prietenii mei este bunătatea. Pentru mine, bunătatea unei persoane este un fel de “superputere”, o caracteristică esențială a prietenilor mei și motivul pentru care mă aleg cu un zâmbet după ce am vorbit cu ei în momente grele. Admit ulterior că atunci când nu apreciez ceea ce ține de altruismul și intențiile bune ale prietenilor mei, nu zic niciodată nu la o dezbatere sănătoasă despre actualități politice și drept. Venind vorba despre subiectul pe care îl studiez, sunt curioasă, la rândul meu, ce aspect legat de arhitectură îl pasionează cel mai mult. Probabil, capacitatea ei de a face bine, de a crea stări, a da încredere și culoare. De a proteja, dar și de a modela spații și locuri foarte speciale. Nu, Paul ? 

 

După ce am vorbit despre serile în care vecinii s-au plâns puțin de gălăgia dezbaterilor aprinse pe care le aveam cu colegii noștri despre drept și arhitectură, Paul a fost curios care cred că este principala mea trăsătură de caracter. Privind spre trecut, i-am răspuns că ambiția a fost cea mai constantă trăsătură a mea de când eram mică. De la grădiniță, școală, liceu și până la facultate, a fost ambiția cea care m-a ajutat să trec peste obstacole, să-mi construiesc personalitatea și să dobândesc aptitudinile, cunoștințele pe care le am. Cu toate acestea, i-am povestit că ambiția are limitele ei și că n-am reușit să dezvolt anumite talente, mai ales pe cele de natură artistică, cum ar fi pictura și cântatul.

 

După ce Paul mi-a povestit cum și-a descoperit un talent ascuns (vechea poveste cu o carte timidă pe care a scris-o pe ascuns în mica lui copilărie – așa au început și alți scriitori, nu ? ) am sărit de la trecut la viitor și am povestit despre idealurile noastre. I-am povestit cum îmi doresc ca, prin munca mea, să reușesc într-o zi să contribui la rezolvarea problemelor actuale ale societății. Până să ajung în acel punct, visez la un viitor mai apropiat în care să pot avea o carieră în mediere sau arbitraj, prin care aș contribui la găsirea unei soluții aproximativ pe placul ambelor părți. Paul glumește despre cum o să fiu “porumbelul păcii” din lumea dreptului și îi răspund că prin gluma lui mi-a ghicit pasărea preferată. După ce am menționat cât de complicat a fost să am grijă de porumbeii pe care i-am primit de la unchiul meu acum 7 ani, am încheiat interviul cu o poveste a lui Paul despre primul său animal de companie. Da da, povestea asta o să facă într-o zi conținutul unei cărți pentru copii. E vorba de un motan trăznit, cu origini sănătoase și foarte nebune, care și-a câștigat viața făcând turnee internaționale cu o bandă de jazz. Autentic, pentru că pe vremea accea nimeni nu se îmbogățea – încă – din playback !

Iulia și Paul

Articolul anterior
Cunoaște studenții din LSRS Franța – Chineza și drept
Articolul următor
Cunoaște studenții din LSRS Franța – Din Paris la Orléans

Articole similare

Niciun rezultat găsit.

Meniu